Cui se adresează mai întâi pacientul: pledoarie pentru medicina internă

Medicina internă, “regina specialităţilor” – cum era cândva denumită – este indispensabilă în ziua astăzi. Susţinem aceasta pornind de la definiţia acestei specializări medicale. Medicina internă se ocupă cu prevenirea, diagnosticarea şi tratarea nechirurgicală a afecţiunilor organelor interne: plămâni, inimă, ficat, tub digestiv, splină, rinichi, metabolism, articulaţii sau chiar sistemul osos. De asemenea, această ramură a medicinii se ocupă de tratamentul majorităţii bolilor de care suferă adulţii.

În epoca modernă, dominată de progresul tehnologic și datorită unor progrese excepţionale în cercetare, a apărut un veritabil conflict de interese între medicul internist, pe de o parte şi medicul supraspecialist: cardiolog, gastroenetrolog, nefrolog, pneumolog, hematolog etc, pe de altă parte. Aceste supraspecialităţii, toate derivate din medicina internă, abordează pacientul strict limitat patologiei organului respectiv. Dar organismul trebuie abordat ca un tot unitar şi nu se poate extrage un organ pentru a-l investiga, diagnostica şi ulterior trata făcând abstarcţie de eventuale alte patologii ale altor organe.

Medicul specialist de medicină internă integrează cazuri complexe cu afectarea mai multor organe și stabilește conduita ulterioară pentru cei cu multiple patologii.
Dacă pacientul nu știe cărui medic să se adreseze, atunci ar fi recomandat să înceapă cu un consult la medicul internist. Prin consultul oferit de medicul internist, pacientul evită excesul de consulturi medicale care pot să nu fie necesare. Internistul efectuează consultația iniţială, prescrie tratament, și în cazul în care pacientul necesită investigații suplimentare, îl trimite la specialistul corespunzător (de exemplu s-a diagnosticat diabet zaharat – pacientul este îndrumat către medicul diabetolog, pentru suspiciune de cancer – pacientul este trimis la chirurg și oncolog, etc.).
Când pacientul nu știe cărui medic să se adreseze, după consultaţia la medicul de familie, este recomandat să înceapă cu un consult la medicul internist. Prin consultul oferit de medicul internist, pacientul evită excesul de consulturi medicale care pot să nu fie necesare.

Este diferită medicina internă de medicina de familie (sau medicina generală cum era cunoscută până nu demult medicina de familie)? Iată o întrebare la care poate chiar mulți confrați ar avea ezitări să răspundă. Da. Categoric da. Medicul de familie este primul contact al pacientului cu sistemul de sănătate. Medicul de familie tratează pacientul într-un birou. Se ocupă de afecţiuni cronice ușoare, imunizări, prevenţii și monitorizări conform recomandărilor medicilor specialiști. Odată ce apar suspiciuni de patologii grave, care nu pot și nici nu trebuie diagnosticate într-un birou sau la domiciliu pacientului, medicul de familie este obligat să îndrume pacientul într-o policlinică sau într-un spital. Apare întrebarea firească: către ce specialitate să-l îndrume? Imediat – răspunsul firesc: către medicul internist.

Internistul efectuează consultația iniţială, prescrie tratament, și în cazul în care pacientul necesită investigații suplimentare, îl trimite la specialistul corespunzător. De exemplu, pacientul diagnosticat cu hipertensiune arterială nu ar mai trebui adresat cardiologului. Medicul internist este abilitat sa monitorizeze tensiune arterială, să recomande investigaţiile necesare diagnosticării unor posibile cauze de hipertensiune arterială – asa numită hipertensiune secundară și în eventulitatea diagnosticării unei alte boli responsabile de hipertensiune, abia atunci poate și este necesar să adreseze pacientul specialităţii respective (de exemplu nefrologie sau endocrinologie).

Medicul internist, având viziune de ansamblu asupra diverselor patologii, de la cele mai obișnuite la cele complexe, este cel mai în măsură să elaboreze, să facă asocieri, să discearnă și să ierarhize priorităţile astfel încât, din multitudinea de diagnostice diferenţiale pe care le-ar necesita anumite semne și simptome să ajungă, prin examen clinic, investigaţii stict dirijate către diagnosticul real al unui pacient. După diagnosticare, internistul va trece la tratarea efectiva a pacientului, dacă pataologia acestuia se află în aria lui de competenţă, sau dacă nu, va îndruma pacientul către supraspecialitatea corespunzătoare diagnosticului.

Cu ce se mai ocupă Medicina Internă? Răspuns: cu primirea și tratarea pacientilor cu patologii multiple, grave, dar pe care diverșii (supra)specialiști – cardiologi, nefrologi, diabetologi etc, îi dirijează de la unii la alții, fiecare argumentând că nu este de competența sa tratarea patologiilor ce țin de altă specialitate, deși, așa cum am arătat mai sus, organisul este un tot unitar, care nu poate fi abordat secvențial și izolat. Aici intervine rolul major al internistului: de a interna și trata acești pacienți cu patologii complexe, uneori derivate unele din altele și fiecare patologie a câte unui organ luată separat, agravând sau complicând cealaltă/celelalte boli coexistente ( adică comorbidităţile).

Ca argument pentru cele de mai sus, semnalez că în Statele Unite ale Americii, pentru oricare dintre specialitățile medicale rezidențiatul însemna 3 ani de Medicină Internă, urmat de încă 2 ani de supraspecializare (“fellowship”) în cardiologie, gastroenterologie, hematologie etc (denumite subspecialități ale Medicinei Interne).

                                                      Dr. Mariana Mihaila, UMF „Carol Davila”, Clinica Medicala- Institutul Clinic Fundeni